Nu e doar o carte

Permite-mi, Irina, sa scriu despre tine. Permite-mi sa ma exprim asa cum ne place amandurora, in scris. Am citit 2 capitole din cartea scrisa de tine si crede-ma ca la nicio carte citita de mine nu m-au napadit sentimentele asa cum m-au napadit acum. Doua capitole, vreo douazeci de pagini. Atat mi-a trebuit ca sa nu ma regasesc, sa ma intreb unde sunt eu cand citesc cartea ta. A trebuit sa ma opresc pentru ca simteam cum lacrimile isi fac loc. Esti nebuna, ti-am mai zis-o si ti-o mai zic. Esti nebuna in cel mai bun si frumos sens al cuvantului, deoarece sentimentele exprimate in randuri de catre tine au o putere uimitoare. Am simtit durerea in praguri critice si eu. Mai ceva sa scriu aici ca le-am simtit ca si in carte. Nu, nu cu o putere atat de mare incat sa ajung sa imi doresc moartea, dar la un moment dat ma intrebam de rostul meu. In fine, cred ca esti geniala si cred ca bine am zis azi ca ma mandresc ca mi-ai fost colega. Stilul tau de a scrie e perfect, e o evadare din normal prin imaginatie, o escapada relaxanta. Surad acum, cand ma uit putin ma sus, la butonul "Publicati". Eu "public" pe un blog, tu insa publici pe piata. Cuvintele precum "felicitari" si "succesuri" sunt prea banale pentru tine, din punctul meu de vedere. Asa ca am hotarat sa iti multumesc, pentru ca imi oferi ocazia de a retrai unele sentimente care mi-au lasat urme. 
Recomand cu multa caldura cartea "alb de nebunie, rosu de sfarsit" scrisa de colega mea de generatie, Irina Coza.

Cum sa nu?

       Cum sa nu te superi, cand vrei sa iasa totul bine si nu iese? Cand te certi cu tine insuti, reusind intr-un final sa renunti la orgoliu pentru persoana iubita, ca apoi sa vezi ca nu ai realizat mare lucru? Ma doare, ma nelinisteste sa vad ca iubirea nu mai are putere, sau ca si-a pirdut-o azi...Azi s-a intamplat de doua ori sa imi dau seama cat de puternice sunt sentimentele mele, ca pot sa se adune si sa formeze o palma atunci cand orgoliul prostessc si gelozia incep sa imi faca gandirea sa patineze. Cand am simtit palma, m-am oprit si am zis "nu!il iubesc!". Asa am renuntat la orgoliu si la tot ce e rau...cu puterea dragostei. Dar acum ma simt slabita parca. Am luptat atat si fara indoiala as mai lupta inca odata cu aceiasi putere sau cu una mai mare...DAR OARE, MERITA? Da, merita din pdv-ul dragostei, pentru ca voi fi rasplatita, dar mai merita sa renunt asa usor? Sa uit de lucrurile rele? E de rau, am inceput sa ma indoiesc de puterea dragostei. Dar am obosit.
      In paralel, maine e o zi mare din viata mea. Sfarsit de liceu, adica nu o sa mai asist la prostia si perfidia unor persoane care(nu stiu de ce) se cred superioare. Nici nu ma mai gandesc la importanta sau semnificatia zilei de maine...
In fond , totul e bine cand se termina cu bine. Ziua de azi se va termina in 2 ore si jumatate, asa ca atmosfera se va calma, va incepe o noua zi, in care lucrurile pot fi vazute altfel.
SPERANTA MOARE ULTIMA.

Cata perfidie...

Incredibil asa ceva...mai rar, serios.
Societatea actuala parca ma tine la nivelul ei...Vorbesc de anturajul format de ea, mai precis scoala. Pana si o institutie publica de invatamant denota perfidie. Nu mai am cuvinte pentru o asemenea prefacatorie exercitata asupra celor prosti care trebuie invatati...
Exemplu viu: eu! Cum? La fel de simplu precum e 1+1.
Detin un caiet mecanic, special folosit pentru a lua notile de la scoala pentru anumite materii. La sfarsitul caietului, datorita insistentelor profesorilor de a fi luati in seama ( in nume de rau), am cateva foi (3) pline ochi cu perlele scoase de mai-sus-mentionatii. Bine inteles ca nu m-am laudat cu ele, nu le-am aratat nimanui inafara unui grup relativ restrans de colegi. Dar totusi s-a aflat despre ele. Asa ca dirigintei i s-au adresat fel si fel de profesori plangaciosi si pupincuristi (exclusiv fata de ea), reclamand nesimtire din partea unui elev. Nesimtirea de a nota perlele sau de a detine foi cu perle. DIriginta, fiind la mijloc, a trebuit sa povesteasca la o sedinta cele intamplate, respectiv plangerile profesorilor.
Bine e ca inca nu s-a aflat cine detine, caietul, dar si daca se intreaba, voi raspunde.
Rau nu au ce sa imi faca...Ma acuza de...ce??
De faptul ca mi-am format o dictie cat-de-cat buna si pot observa asa-zisele rare scapari ale profesorilor?
Sa invete sa vorbeasca limbu' roman, sau daca il stiu, atunci sa il arate, nu sa se plimbe in toate partile si sa dea cu gura cum ca este inadecvat si reprezinta un gest de nesimtire.
 Ce rau am facut cu perlele? Nu le-am publicat, nu le-am dat la inspectorat...
Pe mine cine ma scuteste de prosti cu diploma, regasiti printre cadre didactice?Ei cultiva prostia...si sunt atat de prosti ca nu isi dau seama. Cand ma gandesc ca fiecare dintre ei are o facultate, probabil chiar master... 
Oamenilor, treziti-va...Ce relatez eu chiar s-a intamplat. Societatea se duce in jos, si inca rau de tot...Ma intreb oare unde reuseste sa se opreasca din acest declin cultural.

Iarasi sidin nou si inca odata

Ma apuca romantismul, ascultandu-l pe "Imi"...nu ma mai satur de melodiile astea, numa satur de sentimentele care le am de ceva timp incoace.
"Esti binele precum esti raul meu
Cea mai cumplita dintre ipoteze"
Daca as putea, as ramane asa, captiva intr-o clipa asemanatoare...Sa stau unde imi e "doar bine"...

2012

Well, hello si la multi ani...ca asa se zice. Uau, nu am mai postat de anul trecut...Nu stiu de ce.
M-am lenevit total, acum fiind in vacanta, arareori prefer sa deschid cutia cea mare primita de ziua mea in care imi zace chitara, tacuta si parca "in asteptare". Chiar acum vreo 15 minute am reusit sa termin de scris o piesa, care nu e mare lucru dar, sper eu, exprima ceea ce am vrut eu sa se inteleaga. Abia astept sa o asculte, sa imi zica daca ii place sau nu...
Intre timp am descoperit ce inseamna sa urasti si sa iubesti in acelasi timp, sa sti ca esti atat de nervos/oasa dar parca ai mainile legate(de tine insuti) si nu te poti atinge de persoana pentru ca nu vrei sa ii faci rau.
Citesc, scriu, compun, cant, vorbesc, simt...si astea toate pentru ca am invatat cum sa le fac.
Am gasit persoana potrivita care sa ma invete, sau nu neaparat sa ma invete, ci sa reprezinte MUZA, sursa mea de inspiratie, persoana care ma poate face sa stiu de ce sunt in stare.
Pot sa spun ca profit de acesti ani, vazand o parte neagra din viitorul apropiat, intorcandu-i spatele si incercand sa fac ACUM ceea ce doresc, ce simt, ce imi place.
De ce sa imi fie rau cand poate sa imi fie bine? Aceeasi persoana, omniprezenta, mi-a prezentat acest concept...dar se referea la total altceva.
Oare cati dintre noi mai stiu aprecia si admira sentimentul de a te trezi la timp ca sa vezi rasaritul intr-o zi de vara? Cati pot sa se piarda datorita sunetelor ascultand o simpla piesa folk? Cati dintre noi mai pot spune ca fumeaza si la fiecare fum tras in piept se gandeste ca iubeste si ca vrea sa faca lumea mai buna prin simplul fapt ca sentimentele zac in fiecare dintre noi?
De un lucru sunt sigura: ca exista minuni. Minuni cauzate de atentie,duiosie/dragoste, tandrete, pofta si placere. Minuni din dragoste.